Astazi in zori, o clipa de ragaz mi-a adus vestea cea mare: a venit Primavara! Da, pe geam se vad pomi infloriti, asteptand o batranica ninsa ca sa regrete ori un pustan sa se bucure. Noi, ceilalti, nu mai avem timp. Trebuie sa muncim si sa invatam, sa ne dezvoltam afacerile, sa urcam ierarhic. Dar care ar fi scopul acestei crancene lupte? Optimizarea ascensiunii socio-profesionale si financiare? Este acesta scopul direct, insa obiectivul final sta in asigurarea unei vieti cat mai frumoase noua si celor dragi.
Dar aici ne confruntam cu una dintre maladiile de esenta ale societatii metropolitane contemporane, transmisibila si cu efecte pe termen lung greu de intuit: pierderea echilibrului in a fi. Insasi straduinta de a obtine mijloacele implinirii tinde adeseori sa ne departeze de Viata. Fiindca fericirea ta si a celor aproape iti va cere, mereu, partea ei de vlaga si de clipe. Consumandu-ne intreaga energie spre a obtine cat mai mult si mai repede, ne departam de aromele timpului, fara sa stim cand vom incetini. Iar ele ne sunt efemere, precum florile de corcodus primaverii.
Acest stil de trai, raspandit si potentat de societatea actuala, este si transmis de la o generatie la alta prin educatie (explicita sau, cel mai des, prin forta exemplului).
La urma urmei ramane, evident, in buna parte si o chestiune de alegere si “strategie” individuale. Cat despre urmasii mei, mi-ar placea ca, ajunsi mari, sa nu (aiba nici motive sa) se simta vinovati fata de copiii lor atunci cand, intr-o seara oarecare, vor gasi ragaz sa guste parfumul ploii, al fulgilor de nea ori mangaierea asfintitului.

Liviu Deculescu

deculescu_liviu@yahoo.com