Diliviu’s Weblog

Timpul a luat-o la goana. Trece tot mai grabit, si macar de-ar trece prin mine. Zilele ma mai gasesc, din cand in cand, in clipa dintre clipe, mirosind o floare sau privind ochii Ei. Orele, multe ma pierd – fiindca am invatat iscusit sa ma ascund – de mine si de ele. In spatele unui ecran plin de cifre imi prinde asa bine sa(-mi) fiu de negasit…
Cand eram pusti timpul trecea mult mai lent. Ati simtit asta si voi? Cine nu, fereasca-se de focul aprigei mele invidii!
Timpul mi-ar scalda generos si lenes fiinta, ca un batranel cu fruntea inalta si ochi albastri care ma imbata candva cu povestile lui, dar eu m-am indepartat de mine si, inevitabil, de el. Inevitabil, dar nu si decisiv. Da, am inceput deja sa ma intorc. Imi trebuie curajul unui cavaler si intelepciunea unui copil.
“Da” Riscului. Nesiguranta nu ucide totdeauna, rutina da (lent dar dureros, precum niste bocanci de plumb). Stop prejudecata. Stop teama. Restart Curiozitate, Incredere. Stop “trebuie”. Verbul cel mai sinistru! Stop “este rational sa”. Restart “am Chef sa”, “imi Place”.

Liviu Deculescu