Diliviu’s Weblog

1) Miza pe elite

Cu chipuri palide, suferinde uneori, (mai) trec printre noi, dar mai nimeni nu ii vede. Nu, nu de ei imi este mai mila, ci in primul rand de noi ceilalti. Au incercat de-atatea ori sa ne arate cat de utili ne-ar putea fi, dar nu i-am inteles si crezut. Acum au obosit. Iau drumuri lungi, spre meleaguri mai luminate. Unii dintre ei nici nu se chinuie sa incerce aici – si nu sunt deloc de condamnat. Nu putini dintre noi isi investesc economiile in afaceri destul de riscante raportat la castigul potential. State si firme straine castiga bani frumosi din mintea lor. A sosit timpul – sosise de mult, dar important este ca nu s-a facut totusi prea tarziu – sa punem miza pe varfuri. Suntem binecuvantati sa avem printre noi cea mai mare concentratie de minti luminate din lumea asta mare ; a ne aminti de ei doar cu prilejul olimpiadelor sau al concursurilor de inventica este pacat, pagubos si penibil. Pagubos atat pentru cei cu resurse financiare, care pot sa deschida afaceri foarte banoase folosind ideile novatoare si utile, creand adevarate nise de piata, dar si pentru societate in ansamblul ei, care cheltuieste cu instruirea lor fara insa a incerca sa culeaga roadele. Daca privatii au oarecum o minima scuza pentru reticenta investirii in elite (personal, nu prea sunt de acord cu ideea ca statul este cel care ar trebui sa se implice preponderent in cercetare – dezvoltare, ca urmare a riscului relativ ridicat al investitiei de acest gen), sa privim acum si inspre autoritati.
Statul roman stabileste (sub)procente ale cheltuielilor publice pentru cercetare-dezvoltare in total buget « curat » jenante. Consecintele primare sunt numarul redus al proiectelor de cercetare finantate de autoritati (insemnand si numar mic de posturi de cercetator oferite de stat) si salariile derizorii acordate cercetatorilor. Aici, la capitolul salarii, parca ar fi o logica : daca tot sunt pasionati de ceea ce fac (caci altfel trebuie sa fii nebun sa continui, aici, o atare activitate), inseamna ca acele nevoi din « varful piramidei » le sunt implicit satisfacute si, deci, presupunand (prin absurd) ca au unde locui decent, nu le mai trebuie bani decat pentru mancare. Lasand umorul negru la o parte, trebuie inteles bine si de catre guvernanti ca o crestere a cheltuielilor publice (inclusiv a celor atrase prin proiecte ale statului) pentru cercetare (dar realizata in mod transparent, astfel incat sa nu potenteze “cercetarea” posibilitatilor de imbogatire ale demnitarilor) ar insemna, privit pe termen mediu si lung, un mare castig pentru Romania. Nu voi aborda aici problema posibilitatilor si parghiilor de folosit de catre guvern pentru obtinerea fondurilor suplimentare, important este ca insasi constientizarea prioritatii cercetarii pentru economie si pentru nivelul de trai in general, impreuna cu o minima doza de creativitate, ar conduce la gasirea de solutii.
A venit asadar vremea sa ne transformam din importator in exportator net de progres, prin pastrarea si valorificarea creatorilor de progres. Este mai eficient si de noi depinde !

Liviu Deculescu