Diliviu’s Weblog

Sunt, in viata fiecaruia dintre noi, decizii care se iau cu mintea si decizii luate “cu inima”.
In fapt, conflicte intre eul rational si cel afectiv apar deseori cand facem alegeri. Si multe dintre aceste “conflicte” se incheie fara ca cele doua laturi sa “cada la pace”: decizia finala va fi luata in atare cazuri de catre una dintre ele, “invingatoarea”.
Asa se intampla si atunci cand copiii nostri, ajunsi la varsta adolescentei, isi fac planuri privind viitorul profesional.
Da… ati inteles: mi-am propus sa fac lobby.
Una dintre dorintele cele mai patimase ale oricarui parinte este aceea de a-si vedea “pustii” realizandu-se. Adaugam la aceasta aspiratiile individuale neimplinite – firesti oricarui om cu adevarat viu, ale caror frustrari ne-ar putea urmari intreaga existenta.
In fine, dar nu in ultimul rand, sa punem la socoteala grija aproape obsesiva a fiecarui parinte ca “cei mici” sa nu sufere (grija, de asemenea, naturala, izvorata din instinctul protector). Avem in fata noastra ingredientele de baza ale unei licori care poate avea fie efecte benefice asupra copiilor nostri, fie efecte distructive (ori, cel putin, “diluante”).
Iar aceasta depinde mai mult de noi: secretul sta in modul de a le-o oferi. Vorbesc, desigur, despre implicarea noastra, ca parinti, in alegerea de catre adolescent a viitoarei profesii. Despre felul in care ii este profitabil sa abordam problema. Din fericire, primul pas in sensul evolutiei a fost deja facut: tot mai multi dintre noi inteleg si considera firesc a nu le “baga pe gat” urmasilor ce anume sa faca in viata.
Consiliere, mai ales cand aceasta este solicitata, da. “Recomandari” cu nuante imperative, nu. Receptivitate si abordare cu tact a unei alegeri considerate de noi inoportuna, incercand a-l ajuta sa “vada” si neajunsurile, da. Exprimarea directa a dezacordului, sau cel putin a mahnirii cauzate de hotararea odraslei, nu.